Revista Pontica

Situl arheologic Belogradeţ este situat în nord‑estul Bulgariei, în partea de sud a platoului Stana, lângă satul Belogradeţ, regiunea Varna. Acesta a fost cercetat prin săpături arheologice de salvare în cursul anului 2020. Pe o suprafaţă de 3.700 m2 au fost înregistrate 15 complexe arheologice, în principal gropi săpate în nivelul antic şi în ste‑ ril. Ceramica descoperită în sit prezintă o combinaţie de elemente caracteristice perioadei finale a neoliticului târziu cu elemente noi, tipice pentru ceramica eneolitică timpurie. Aceste caracteristici, precum şi absenţa decorului cu grafit, permit încadrarea cronologică a sitului Belogradeţ în faza de tranziţie de la neoliticul târziu la eneoliticul timpuriu (4954–4722 cal. BC.). Orizontul cronologic reprezentat la Belogradeţ acoperă perioada tranziţiei de la Boian‑Giuleşti la Boian‑Vidra la nord de Dunăre, de la Usoe II la Sava în regiunea Mării Negre şi reprezintă probabil primele faze nestudiate ale culturilor Sava şi Polianiţa.

Studiul are ca obiect cultul Charitelor (Χάριτες) atestat la Cyzic. Ne pro‑ punem să evidenţiem ipostazele sub care erau venerate Charitele la Cyzic şi atribuţiile acestor zeiţe în cea mai importantă colonie milesiană din Propontida. Cercetarea noastră se bazează pe analiza a două documente epigrafice. Un decret onorific în cinstea unei anume Apollonis, datat în secolul I a.Chr., menţionează un sanctuar (Charitesion) consacrat Charitelor. O epigramă de la sfârşitul secolului al III‑lea sau de la începutul secolului al II‑lea a.Chr., care fusese gravată, se pare, la Cyzic, atestă porticul Charitelor. Charitele sunt considerate în general zeiţe care personifică graţia, frumuseţea şi recunoştinţa. La Cyzic, cultul Charitelor era asociat cu recunoştinţa şi concordia civică. Sanctuarul Charitelor era un lăcaş de cult deschis tuturor cetăţenilor Cyzicului care puteau să admire statuile şi obiectele expuse acolo. Charitesion‑ul din Cyzic este pe de o parte, un loc al darului, binefacerii, recunoştinţei şi implicit al comuniunii dintre cetăţeni, pe de altă parte un simbol al unităţii şi identităţii cetă‑ ţii. Acest sanctuar se găsea în imediata vecinătate a agora‑ei, ceea ce demonstrează dimensi‑ unea prin excelenţă politică a cultului Graţiilor, în calitatea lui de simbol al coeziunii dintre cetăţeni. De asemenea, practicarea cultului Charitelor este modalitatea prin care comunitatea civică a Cyzicului îşi manifestă recunoştinţa faţă de zei.

În cuprinsul acestui articol este abordată problematica producţiei şi consu‑ mului ceramicii de masă cu firnis roşu în zona vest‑pontică şi la Dunărea de Jos în primele două secole ale stăpânirii romane. Sunt formulate o serie de întrebări referitoare la această problematică şi sunt oferite posibile răspunsuri. Începuturile producţiei ceramicii de masă cu firnis roşu în zona vest‑pontică şi la Dunărea de Jos este analizată din perspectivă geografică, istorică, cronologică şi culturală. De asemenea sunt discutate pe larg principalele asemănări şi deosebiri dintre ceramica de masă produsă în Moesia Inferior şi cea din Dacia, Moesia Superior şi nordul Mării Negre.

Unul dintre cei mai puţin cunoscuţi episcopi de Tomis din provincia romană Scythia este Petru. Numele lui este menţionat într‑un singur document. Este vorba de Prefaţa lui Dionisie Exiguus care a însoţit traducerea sa în limba latină a Scrisorii a treia către Nestorie şi a celor 12 Anatematisme ale lui Chiril al Alexandriei. În studiul de faţă, primul dedicat special lui Petru, autorul a aprofundat cercetările sale anterioare privitoare la cazul acestui episcop. Dionisie Exiguus afirmă despre Petru că a fost cel care s‑a ocu‑ pat de educaţia sa în perioada copilăriei petrecute într‑una dintre mănăstirile din Scythia. Recomandările lui Vasile cel Mare (Regulae fusius tractatae 15.2, PG 31:953) privind trăsă‑ turile şi abilităţile monahilor însărcinaţi cu educarea copiilor sugerează că Petru a fost unul dintre monahii educaţi ai mănăstirii în care a crescut Dionisie. El nu era însă, la acea vreme, conducătorul (egumenul) mănăstirii şi nici episcop. În ceea ce priveşte alegerea lui Petru ca mitropolit de Tomis, ea a avut loc, cel mai probabil, înainte de declanşarea schismei acachiene în anul 484 şi chiar înainte de emiterea Henoticonului de către împăratul Zeno (474–491) în 482. Aceasta întrucât monahii sciţi, din rândurile cărora provenea Petru, au fost susţinători neînduplecaţi ai Sinodului de la Calcedon (451), ale cărui decizii dogmatice au fost anatema‑ tizate prin Henoticon. În plus, după declanşarea schismei acachiene între Biserica Romei şi cea de la Constantinopol, monahii sciţi au păstrat comuniunea cu scaunul papal, iar nu cu cel ecumenic..

Basilica Roşie de lângă Perushtitsa, la sud de Plovdiv (Philippopolis), este un monument semnificativ al arhitecturii şi arheologiei creştine. Este o clădire mare de tip tetracon cu dom şi coridoare care îl înconjoară. Cercetători din generaţia veche o consideră martyrium al unui martir (sau martiri) creştin timpuriu – opinie care a stârnit discuţii în ultimele decenii.În ultimele decenii E. Kleinbauer şi alţi cercetători au sugerat că aceste construcţii tip tetracon sunt catedrale urbane, folosind ca analogii catedralele din Apamea în Siria, Perge în Paphlagonia, San Lorenzo în Milano şi Marea Basilică din Antiochia (?). Cu toate acestea, tetraconul de lângă Perushtitsa nu este o catedrală, deoarece se află departe de oraşele mari, chiar şi de cetăţi şi aşezări din Antichitatea Târzie. Este plasată într‑o zonă pustie, lângă un izvor de mari dimensiuni. O formă şi o mărime similară o are martyriumul tetracon din necropola Augustei Traiana (Beroe‑Stara Zagora), care cu siguranţă nu este o catedrală. Consider că lângă Perushtitsa nu a fost descoperită o catedrală, ci un martyrium creştin timpuriu cu planul tetraconal, din a doua jumătate a secolului al IV‑lea p.Chr. Intrarea se făcea prin exedra vestică, în timp ce în celelalte trei erau plasate sarcofage cu relicvele a trei martiri. Ideea prof. St. Boyadzhiev, conform căreia pe coridorul circular (un fel de deambu‑ latorium) erau aşezate şase sarcofage cu relicve de martiri, este discutabilă, deoarece clădirea iniţială nu era prevăzută cu coridor circular şi ar fi fost prea îngust pentru a permite această posibilitate. În secolul al V‑lea p.Chr. edificiul a fost transformat în basilică prin adăugarea unui coridor, nartex, baptisterium şi a unei capele cu absidă, care funcţiona ca un marty‑ rium secundar, în care au fost transferate relicvele.

Subiectul acestui articol este reprezentat de două modele de scaune, care au fost descoperite într‑unul dintre straturile corespunzând eneoliticului târziu de pe tell‑ul Kozareva mogila. Acestea au forme şi dimensiuni diferite şi reprezintă probabil modele ale unor piese reale de mobilier, utilizate în locuinţele de perioadă eneolitică târzie. În acelaşi timp, scaunul reprezintă un atribut important în reprezentarea divinităţilor preistorice. Numeroase statuete din ceramică reprezentate ca fiind aşezate pe scaune sunt cunoscute atât în situl Kozareva mogila, cât şi în alte situri eneolitice din Bulgaria. În articol se discută posibilitatea ca modelele de scaune realizate din lut de la Kozareva mogila să fi făcut parte iniţial dintr‑o scenă de cult.

Cu ocazia proiectului de construire a autostrăzii A4 a municipiului Constanţa, desfăşurat în perioada 2010–2011, pe tronsonul cuprins între km 8+400–9+500 a fost cercetată o porţiune importantă dintr‑o aşezare romană. Aceasta a fost caracterizată de două etape de locuire, atestate printr‑un nivel timpuriu (sec. II–III p.Chr.), suprapus de unul târziu (finalul secolului al III‑lea‑secolul al IV‑lea p.Chr.). Cea mai mare pondere a mate‑ rialului arheologic descoperit este reprezentată de ceramică. Autorul analizează ceramica de tip terra sigillata. Au fost identificate fragmente aparţinând categoriilor ESC (Eastern Sigillata C) şi Sigillata Pontica, datate în orizontul cronologic al secolelor II–III p.Chr. Se remarcă preponderenţa formelor veselei de masă‑castroane, farfurii, tăvi. Analiza lotului ajută la rafinarea cronologiei sitului, oferind imaginea unor complexe arheologice utilizate o perioadă îndelungată (secolele II–IV p.Chr.), însă cu funcţiuni diferite.

Articolul aduce în discuţie un tip iconografic rar, cel al copilului divin care se odihneşte, în mâini având un fruct sau un strugure, precum şi o pasăre sau un animal. Acesta este reprezentat pe teritoriul României de astăzi printr‑o serie de 14 mici statuete din teracotă şi bronz, descoperite în mormintele de copii din Tomis (5 statuete) şi Callatis, pre‑ cum şi la Apulum şi în templul lui Bel de la Porolissum. Este vorba despre jucării care poartă reprezentarea fie a unui băieţel care doarme pe o pernă (fie fără nimic în mâini, fie ţinând în mână un fruct rotund), fie a unui Eros/Cupido sau Cucullatus. Aceştia din urmă sunt reprezentaţi aşezaţi, cu un picior îndoit sub ei şi având în mâini un ciorchine de strugure şi un cocoş sau o gâscă. Prezenţa acestor jucării în mormintele de copii de la Tomis, precum şi raritatea acestora, pledează pentru faptul că ele sunt parte a unor ritualuri elaborate legat de trecerea prin vârstele copilăriei mici, cât şi de trecerea spre viaţa de dincolo.

În această scurtă lucrare ne concentrăm pe şase geme figurative ine‑ dite (intaglio) şi o pereche de cercei de aur de la Muzeul Trabzon din nord‑estul Turciei. Bijuteriile sunt următoarele: nr. 1 un onix gravat înfăţişând o insectă, poate o furnică, fixată într‑un inel de aur; nr. 2. Zeus, aşezat şi încoronat de Nike cu o coroană; nr. 3. Atena stând în picioare, văzută din faţă; nr. 4. un vultur pe altar; nr. 5. o pereche de cercei de aur; nr. 6–7 două falsuri înfăţişând un cap cu coif din profil, de la sfârşitul secolului al XIX‑lea, poate rea‑ lizat local. La începutul lucrării sunt compilate toate descoperirile gliptice publicate anterior din Pont şi Paflagonia din nordul Turciei.

De cele mai multe ori, publicarea descoperirii unor obiecte mărunte în tim‑ pul cercetărilor arheologice nu constituie o prioritate, în special în privinţa obiectelor obiş‑ nuite care reliefează viaţa cotidiană. Cu toate că aceste obiecte pot fi încadrate în categoria descoperirilor mărunte, ele sunt importante, oferind consistenţă demersului arheologic de reconstituire a contextului cercetat.

În cadrul ceramicii medievale timpurii se remarcă un grup specific de vase, în special cel al vaselor de masă, acoperite cu smalţ verde. Această ceramică indică secolele X– XI, iar originile sale bizantine sunt indubitabile, dar întrebările privind centrele de producţie şi distribuţia producţiei rămân în continuare deschise. În cadrul studiilor ceramica cu smalţ verde este asociată, în principal, cu situri aflate în nord‑estul Bulgariei şi Dobrogea, cum ar fi Pliska, Preslav, Silistra, Păcuiul lui Soare, Huma, Hărshova, Oltina etc.Ceramica smălţuită medievală timpurie a fost publicată din situri aflate în sudul Peninsulei Balcanice (Markeli, Terma, Plovdiv, Dyadovo etc.). Cu toate acestea, distribuţia sa în nord‑vestul Bulgariei nu a fost luată în considerare, deşi este menţionată uneori prin‑ tre categoriile ceramice de la Kozlodui, Augusta şi aşezările asociate cu valul de pământ de la Ostrov. Noi date privind distribuţia sa au fost adăugate prin studiul aşezării medievale nefortificate din apropierea oraşului Mizia, regiunea Vratsa, care ne‑a prilejuit aplecarea asupra acestui subiect. Cantitatea ceramică din grupul examinat este neglijabilă (mai puţin de 1%), cauză care poate fi atribuită, pe de o parte, săpăturii arheologice prin secţiuni, iar pe de altă parte importului sporadic al acestei ceramici din centrele de producţie din nord‑estul Bulgariei şi Dobrogea. Trebuie remarcat faptul că această ceramică nu este atestată printre materialele recuperate şi provenite din fortificaţiile aflate pe versanţii Balcanilor, după seco‑ lul al XI‑lea. Cartografierea depozitelor indică rolul Dunării ca o posibilă rută pentru sosirea ceramicii cu smalţ verde în aşezările medievale timpurii din nord‑vestul Bulgariei.

Cercetările arheologice de la Caransebeş din anii 2022–2023 s‑au concen‑ trat în special pe zona internă a cetăţii din oraşul medieval fortificat. Aici au fost puse în evidenţă două monumente de cult, parţial suprapuse, fiecare cu necropolă. Cel mai vechi cimitir identificat, momentan, aparţine unei biserici care poate fi datată provizoriu ca având începuturile în cursul veacului al XIV‑lea. În interiorul său au fost găsite şi resturile unei cripte din piatră. Durata sa de funcţionare a fost relativ scurtă, ea fiind distrusă în cursul anului 1538. Morminte distruse sau in situ au fost descoperite în interiorul său, dar şi în exterior, spre sud. Cea de‑a doua biserică, a fost ridicată la scurt timp, iar şase ani mai târziu a suferit un prim incendiu. Contemporane ei, au fost cercetate mai multe morminte de inhu‑ maţie, în special pe latura sudică.

Articolul discută două inscripţii greceşti, cu noi sugestii de lectură şi restituire:
1. Un decret de proxenie pentru Leukon I? O reluare a inscripţiei CIRB 37(Pantikapaion);
2. Un alt decret de la Istros pentru Aristagoras, fiul lui Apatourios (ISM I 54b + 56).

Articolul prezintă o serie de semne monetare şi vârfuri de săgeţi descoperite într‑un context cercetat în anul 1973 în naosul templului Afroditei, context corespunzând amenajării pavajului construcţiei de epocă arhaică (al treilea sfert al secolului VI a.Chr.). Piesele sunt discutate din perspectiva altor descoperiri de monede şi vârfuri de săgeţi în contexte similare din sanctuarele greceşti, ceea ce sugerează ipoteza apartenenţei acestora la un depozit de fondare. Analogiile vorbesc atât pentru funcţia monetară a semnelor foliforme, cât şi pentru o semnificaţie anume, probabil apotropaică, a vârfurilor de săgeţi în anumite contexte votive. În plus, descoperirile de semne monetare alături de vârfuri de săgeţi oferă pentru sanctuarul histrian o imagine asemănătoare cu cea dată de tezaurele descoperite în afara cetăţii, indicând o funcţionalitate apropiată a celor două tipuri de artefacte.

Pătrunderea tetradrahmelor din Thasos până în nord‑estul Traciei şi în nordul Dunării poate fi pusă în legătură cu conflictele militare din Balcani, cu eforturile diplomatice ale Romei pentru plata aliaţilor mercenari şi a stipendiilor sau ca pradă de război. Tetradrahmele din Thasos cunosc o prezenţă relativ abundentă şi omogenă în teritoriile tra‑ cic şi dobrogean, pe un fond preexistent comercial relativ uniform, dar nu şi zona coloniilor pontice şi a teritoriilor lor de influenţă economică. Prezenţa lor, cu precăderea de‑a lungul malului drept al Dunării, în interiorul comunităţilor locale getice, trebuie înţeleasă în primul rând ca o componentă de prestigiu, fiind erau bunuri dintr‑un metal nobil, larg recunoscute calitativ în Peninsula Balcanică şi care exprimau un nivel de prestigiu individual şi familial aparte, o rezervă de metal de bună calitate. Descoperirea tuturor acestor monede în terito‑ riul istro‑pontic indică participarea Dobrogei la evenimentele politico‑militare şi, posibil, la schimburile de bunuri materiale ce au avut loc între Peninsula Balcanică şi bazinul Mării Negre, oferind, cu un indice de probabilitate acceptabil, sugestii privind teritoriile dinspre care veneau aceste monede şi posibilele legături. Spre diferenţă de direcţia obişnuită de apa‑ riţie a monedelor greceşti în mediile greco‑autohtone şi autohtone din Dobrogea, cunoscută ca fiind dinspre est şi sud‑est, tetradrahmele din Thasos (ca şi cele din Macedonia Prima) pătrund dinspre vest, sud şi sud‑vest, fiind favorizate de apropierea militară şi politică a Romei Republicane, fiind orientate spre vadurile comerciale de la Dunăre.

Autorul prezintă trei monede otomane (de 40 parale) din cupru, emisiuni ale sultanului Abdulmedjid (1839–1861), care poartă pe ambele feţe contramărci ale con‑ siliului bătrânilor din localitatea Potamos‑Plomari (în turceşte Pilmar), schelă din sudul Insulei Lesbos. Contramărcile sunt reprezentate prin litere greceşti şi un cartuş cu inscripţie turcească. Contramarcarea pieselor s‑a făcut în anul (1)306 A.H. (1888/1889 p.Chr.). Nu există informaţii cu privire la locul descoperirii celor trei monede.

Autorul face o scurtă descriere cu privire la producerea şi răspândirea sub diferite forme a teriacului în perioada medievală şi modernă. Urmează apoi prezentarea a două capace de la flacoanele de teriac, descoperite la Conacu (jud. Constanţa), ambele ale farmaciei Testa d’Oro din Veneţia, cu precizarea că una dintre piese aparţine unui produs falsificat. Lor li se adaugă o piesă, provenind de la Babadag. Din situl Târguşor‑Ester, desco‑ perit la suprafaţă, provine un flacon din plumb pentru teriac. Acesta din urmă este singurul publicat până în acest moment din Dobrogea.

Obiceiul depunerii obiectelor în morminte a continuat pe teritoriul Bulgariei de‑a lungul eneoliticului. Pe parcursul acestei perioade, unelte de piatră şlefuită asociate cu activităţi precum tăierea şi prelucrarea lemnului au fost depuse ca parte a inventarului fune‑ rar, deşi cu o frecvenţă mai redusă decât alte categorii de piese. Aceste unelte sunte reprezen‑ tate cu precădere de topoare, tesle şi dălţi de piatră. Structuri funerare conţinând astfel de unelte au fost descoperite în 10 necropole din Bulgaria.Urmele de utilizare prezente pe uneltele de piatră ar putea oferi informaţii privind modul specific de folosire al unei piese, intensitatea manevrării, sau, în unele cazuri, reparaţii şi reutilizare. Urmele de uzură pe uneltele descoperite în contexte funerare pot fi comparate cu cele de pe uneltele descoperite în aşezări, oferind mai multe informaţii privind rolul jucat de această categorie de obiecte în context funerar. În articol au fost analizate urmele de uzură de pe piesele descoperite în trei necropole (Varna II, Varna I şi Targovishte). Cele mai multe unelte care provin din mormintele acestor necropole nu au fost utilizate sau prezintă urme slabe de uzură. Unele piese prezintă semne de reascuţire înainte de depunerea în morminte. Cu foarte puţine excepţii, uneltele sunt într‑o stare bună, potrivite pentru folosire. Se pare că o cerinţă în cadrul ritualurilor funerare era aceea de a depune în morminte unelte de piatră şlefuită, într‑o stare cât mai bună şi cu puţine urme de uzură. Această situaţie poate fi comparată cu cea a altor categorii de obiecte nefolosite, depuse în morminte, precum vase ceramice sau piese de silex.

Articol prezintă un grup de şase unelte de cupru de la Kozareva mogila, care au fost examinate din punct de vedere al compoziţiei chimice şi al izotopilor de plumb. Din punct de vedere cronologic, descoperirile sunt legate de eneoliticul târziu, astfel că acestea oferă informaţii despre metalurgia din această perioadă. Rezultatele analizelor de laborator indică că descoperirile examinate diferă unele de altele. Compoziţia chimică sugerează faptul că acestea sunt realizate din cupru foarte pur. Cu toate acestea, pot fi observate unele dife‑ renţe în ceea ce priveşte concentraţiile de oligoelemente. Privitor la provenienţa cuprului utilizat, se stabileşte faptul că uneltele examinate sunt produse din minereuri cu origini diferite. Ca posibile surse de materie prime pot fi identificate mai multe zăcăminte/câmpuri de minereuri, care se află relativ aproape de sit.

Materialul faunistic studiat în acest articol provine din siturile arheolo‑ gice de la Garvăn‑Mlăjitul Florilor şi Jijila‑Cetăţuie, situate în nordul Dobrogei şi datate în perioada timpurie a epocii fierului, cultura Babadag (secolele X–IX a.Chr.). Analiza arheo‑ zoologică a constat în identificări anatomice şi taxonomice, evaluare tafonomică, cuantificări (după numărul de resturi şi după numărul minim de indivizi), estimarea vârstei de sacrifi‑ care, estimarea sexului şi osteometrie. Majoritatea resturilor faunistice studiate provin de la mamifere, înregistrându‑se 71,97% la Garvăn şi 95,08% la Jijila, dar au mai fost identificate şi resturi de păsări, reptile, peşti şi moluşte. Analizând resturile de mamifere, s‑a observat că cele mai multe aparţin speciilor domestice, într‑un procent de 88,24% la Garvăn şi 95,28% la Jijila, drept dovadă că principala ocupaţie a populaţiei de cultură Babadag era reprezentată de creşterea animalelor. Cele mai frecvente specii de mamifere domestice sunt: bovina domestică, ovicaprinele şi porcul, iar dintre cele sălbatice cerbul şi mistreţul. Pescuitul se dovedeşte a fi o activitate economică importantă în cadrul acestor aşezări, având în vedere că în situl de la Garvăn, resturile de peşti reprezintă 26,37% din totalul eşantionului faunistic. Strategia de exploatare a animalelor este una eficientă, urmărindu‑se obţinerea atât a produselor primare cât şi a celor secundare. Astfel de asemănări s‑au întâlnit şi în alte eşantioane faunistice atri‑ buite culturii Babadag din sud‑estul României, precum cele de la Satu Nou‑Valea lui Voicu şi Babadag, subliniind caracteristici comune în strategia de subsistenţă a acestei culturi.

Pentru a înţelege corect evenimente din istoria omenirii şi influenţa fac‑ torului antropic, trebuie analizate rezultatele reconstrucţiilor paleogeografice privitoare la studiul schimbărilor climatice şi la schimbările nivelului mării, care includ prezenţa umană. Accentul unui astfel de tip de cercetare integrată priveşte, pe de o parte omul, istoria sa, modul său de viaţă, iar pe de altă parte reconstrucţia parametrilor de bază ai mediului încon‑ jurător în care a activat acesta, a condiţiilor paleoecologice în care a trăit în diferite perioade istorice şi locuirea. Angajarea „Știinţelor pământului” şi a aplicaţiilor lor tradiţionale în arheologie pot contribui la o interpretare mai exactă şi mai eficientă şi, mai ales, la o mai bună urmărire a relaţiilor spaţio‑temporale dintre diferite obiecte. Cercetările geoarheologice şi istorico‑geografice trebuie să dezvăluie factorii obiectivi şi trăsăturile regulate în com‑ portamentul comunităţilor locale în contextul interacţiunii economice, politice şi culturale pe „uscat‑mare”. Această nevoie este exacerbată de antropogenizarea puternică a părţii de coastă studiată în ultimele două decenii şi de ponderea tot mai mare a structurilor artificiale în segmentele de coastă, care au şters urmele arheologice şi istorice ale trecutului.